Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Au urmat alte zile şi alte seri. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era meru închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Mule lucuri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim.

Orgoliul?

Dragostea învinge totul… Am scris despre asta… Despre o anume dragoste, cea de părinte, de fiică, de fiu, cea de sânge, dragostea care nu se pierde… Dar ce poate învinge dragostea? Orgoliul? Ea a trecut printr-o perioadă în care sufletul ei a avut nevoie să-şi regăsească echilibrul, să-şi adune acea energie subtilă, fără de care nu putea să meargă mai departe. Tânjea după puţină linişte şi după îngerul acela păzitor care s-o facă să se deschidă din nou. A fost o perioadă de vindecare, de aşteptare şi de visare la un alt început. Ea a fost crescută şi educată pe principiul că, atunci când intră într-o cursă, oricât de greu i-ar fi, este datoare să meargă până la capăt, să nu abandoneze la jumătatea drumului. Or, ea a alergat şi-a tot alergat, vreme de mulţi ani, într-o căznicie pe care o dorea salvată. Dar salvarea n-a fost să fie, pentru că la start s-a aliniat singură şi la finalul cursei a ajuns singură. A fost o călătorie plină cu surprize, dar nu a abandonat-o şi dacă tot ce şi-a propus la start nu s-a regăsit la încheierea cursei, nu este vina ei. Poate că mulţi au călătorit cu ea şi au susţinut-o din umbră, aşteptând. Unii au aflat că drumul ales de ea este atât de frumos, că au uitat care le era ţinta când au hotărăt s-o însoţească. Au rămas surprinşi să descopere drumul adevărat, după îndelungi căutări, să păşească siguri, cu speranţă şi credinţă că este drumul mult căutat.

Închide ochii...

Urmează exemplul lui Dănuţ din romanul La Medeleni de Ionel Teodoreanu, care se putea preface în oricine, şi-n orice; putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să închidă ochii…

Aşa că, închide ochii şi te vei simţi cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Vei aduna toată bucuria în inima ta. Nu trebuie decât să te gândeşti la ea, şi vei simţi cum prinzi aripi în drumul tău. Vei fi despovărată de îndoieli mărunte, de răspunderi nemeritate, de socoteli neterminate.

Acolo, sub pleoapele tale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo se pot revărsa cele mai frumoase poveşti de iubire, de data aceasta, necenzurate şi necosmetizate. Ele sunt acolo, în locul unde ai ascuns suferinţa… Trebuie să închizi ochii şi te vei trezi însufleţită, dezmierdând ceea ce ţi-a rămas, cu mişcări tandre, cu vorbe blânde…

Închide ochii şi visează…

Dragostea renaşte

„Azi-noapte te-am visat.
M-am culcat, gândindu-mă că e "Ziua Tatălui" şi ţi-am spus că te iubesc şi îmi pare rău că te-ai dus aşa devreme dintre noi.
Câteodată merg pe stradă şi văd oameni bătrâni (poate mult mai bătrăni) şi îi invidiez pe ei şi pe familiile lor. Şi-apoi mă gândesc că, într-un fel, Dumnezeul Minunilor a plecat din viaţa mea. Toată inocenţa şi naivitatea aia de care ai nevoie ca să crezi în minuni s-au dus. Sau poate cine ştie, minunile se întâmplă când nu mai crezi în ele, când mintea se eliberează de anumite tipare create de ea însăşi, deschizându-se spre ceva mai înalt.
În vis eram în bucătăria de la Bucureşti şi tu parcă ai ieşit din locul unde era frigiderul şi erai în flăcări, ardeai ca o torţă, dar fără să suferi, nimic, erai calm şi deşi n-ai făcut niciun pas spre mine, am început să ţip isteric, numai uitandu-mă la tine, apoi am distrus totul în bucătărie - mobilă, geamuri, totul, bucăţi, bucăţele, zbierând încontinuu. Şi vecinii parcă ziceau să cheme ambulanţa că am înnebunit. Şi-apoi a venit mama şi a încercat să mă liniştească, să mă întrebe ce s-a întâmplat şi eu îi ziceam să mă lase în pace, că n-o să creadă. Nu mai ştiu restul, parcă mama m-a îmbrăţişat şi m-am calmat şi-i spuneam de tine cum ardeai...
De ziua mea mi-am cumpărat un dicţionar de vise.
Acum, îl ţin în bibliotecă şi de fiecare dată, când visez ceva, încep să-l răsfoiesc.
Asta cu visele, a fost şi este ceva permanent în familia noastră.
În ultimul timp, m-am gândit că este un dar care trebuie onorat şi care te ajută să afli ce e dincolo de trupul de carne din exterior.
Focul, zice că e un element care dă suferinţă, dar şi o nouă renaştere, căci focul e purificator. În acelaşi timp, să visezi pe cineva în flăcări, care nu suferă, zice că este dragoste, arată iubirea lui pentru cei din jur.
Să-ţi visezi părinţii înseamnă că mai eşti încă legat de ei, de codurile pe care le-ai învăţat de la ei, când erai copil şi care, încă, funcţionează în tine.
Distrugere - o anumita rupere de trecut.
Azi mi-am adus aminte de o zi în care am venit cu Andrei în braţe de la Bucureşti, parcă şi tu erai în pat, şi am intrat la tine şi Andrei a început să zbiere cât îl ţinea gura. Şi ţie ţi-au dat lacrimile. Şi-apoi a venit Buni, zicând să te duci să te bărbiereşti că "d-aia plânge copilul". Atunci, am înţeles că nu numai ai iubit, dar ai luat şi vina tuturor asupra ta. Parcă Andrei plângea de tine? Andrei plângea ca un copil mic, care asta ştia să facă.
Şi totul a fost aşa. Pentru toate eşecurile noastre, ai considerat că e vina ta. Şi-mi pare rău pentru asta. Şi cred că numai când eşti la rândul tău părinte înţelegi. Că dragostea mistuie. Dar poate, în acelaşi timp, ne renaşte.
Te iubesc şi mi-e dor de tine.
E adevărat că pentru mine ai fost tatăl perfect şi poate că de multe ori am văzut în tine părintele indestructibil, puternic, care putea să mute şi munţii din loc (uneori asta făceai pe şantiere) şi ce mândră eram, că erai tatăl meu. Poate că asta a trebuit să învăţ din visul meu, că în acelaşi timp ai fost iubire şi iubirea uneori dă fragilitate. Şi asta poate că e imaginea pe care trebuie s-o distrug din mintea mea: de perfecţiune şi de infailibilitate, şi să accept şi latura emoţională, mai fragilă, din oameni.
Mulţumesc, tată!”

Un altfel de început

O tragicomedie în toată povestea, până la urmă, o moarte lentă, cu gâdilări şi împunsături, cu înfometări şi îmbuibări, toate dosite sub preşul din casă, păstrate şi acestea, într-un final, pentru succesiune şi ce-o mai fi pe acolo de împărţit, apelând la averea unei biete fiinţe ce nu a apucat să supravieţuiască, datorită unui sistem ticăloşit, tot de înfometare şi abandonare, chiar de cei ce azi le scormonesc în traistă sau ciorap, gândind că a mai rămas pe fundul lor ceva ne-cheltuit din amara viaţă, pe care s-o poată adăuga în lista de succesiune… Mintea lui e din ce în ce mai bolnavă, dar e hrănită din planuri şi scenarii, care mai de care mai scârboase, fără să-i pese de cum şi peste cine calcă… La mintea lui bolnavă, din ce în ce mai speriată de o posibilă răsturnare de situaţie, mai are timp pentru noi urzeli, furate din zbor de la alte minţi bolnave, care-i girează acţiunile, fără să ştie că-n spatele acestor servili şi amabili prieteni, poate sta întronată, dar nevăzută, bucuria insuccesului. Este preocupat în continuare să folosească înţepătura mortală, dar lentă, pentru cei nesupuşi, urmărindu-i, sorbind singur din cafeaua încă fierbinte, cu nesaţ, cum se sting... Că la capitolul zâmbete pentru toţi şi mai ales pentru cei de partea lui, este campion şi dibaci în a-i atrage în cursă, afişând o gândire liberală, dar este un pseudo-liberal, un pseudo-bărbat, deschis la confruntări, poziţionări, conflicte, denigrări, profanări în zone cât mai dosite, ferit de martori care îi pot evalua caracterul...
Şi, atunci, cum să nu te revolţi, să dai bir cu fugiţii din propria-ţi odaie, să-ţi iei lumea în cap… Şi poate că, fiind sătulă de atâta umilinţă, te vei refugia în locuri mai liniştite, vei înota în ape limpezi şi vei mânca în linişte, fără noduri în gât, chiar posmagii din poveste. Că tot din poveste se nasc învăţămintele şi-ţi oferă răspunsuri. Da. Poveştile copilăriei spuse de mama… Poveşti care se termină frumos, cu zâna salvată din captivitatea zmeului, cu ursitoarea iubirii, care soseşte în cele din urmă, ştergând ura şi discordia, lăsându-ţi libertatea de acţiune şi decizie…

Rânduieli şi potriviri

Ce crudă poate fi soarta uneori, aşteptând mereu ca să ţi se rânduiască lucrurile, să ţi se potrivească… Şi atunci a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit, aşteptând ani şi ani ca să se şi potrivească... Iar după îndelungi aşteptări te-ai trezit că omul de lângă tine devenise de nerecunoscut, un monstru spiritual din cei trei monştri: gelozia, posevitatea şi avariţia... Şi oricât de crudă şi dureroasă ar fi despărţirea de un astfel de om, trebuie s-o faci cât mai repede, spre a nu avea influenţă şi asupra copiilor... Că până la urmă trebuie să te desparţi de această nesfărşită suferinţă în care sunteţi implicaţi. Tu eşti privată de libertate, constrânsă şi abuzată zilnic, vebal... El este în plină suferinţă, ştiind că perde, dar nu renunţă la viciile lui; în continuare se arată şef peste viaţa ta care va urma, vrea să-ţi dirijeze conduita şi se lansează în preziceri despre traiectoria ta, fără să ţină seama că ai pus punct. Şi gândul lui e tot la aparenţe, la ce zice lumea, la succesiune pe bunuri, pe prieteni... Să fie atât de importante pentru el? Deci totul din invidie şi snobism... Priorităţile le-a inversat... Tu vrei să scapi de lanţurile puse în jur, vrei să evadezi din colivia în care ai stat, vrei să te exprimi, să ai prieteni, să te întâlneşti cu ei... El vrea să te ţină captivă şi în continuare, să-ţi cenzureze acţiunile, să-ţi limiteze prieteniile, să te ţină departe de ei, pentru că în fiecare prieten ştiut sau neştiut vede un posibil adversar, duşman de temut... şi este otrăvit de gânduri, face scenarii, vrea să ştie ce faci... Orice întâlnire este de fapt o urmărire şi nu poate să înţeleagă că ai nevoie de eliberarea lui. A uitat de limbajul bunei cuvinţi, al respectului pentru femeie, al jocului cinstit, dacă mai există… Limbajul folosit şi construit era pentru ceea ce vroia de fapt să aibă. A iubit trupul, nu sufletul... şi ce uşor şi-a dat arama pe faţă... Şi-a dorit un trup pe care să-l hrănească, să-i poruncească şi pe care să fie stăpânul absolut... De suflet a uitat; a uitat şi de lucrurile mărunte, simple, cele care colorează şi înfrumuseţează sufletul, de acel ingredient, fără de care nu există gustul deplin al iubirii… Că este o blestemată sete de a stăpâni, până la urmă, şi cât a trebuit să treacă ca să apară adevărata faţă...
Tu ai nevoie de aer, de libertate şi ţi le doreşti cu încrâncenare şi vei fugi de acest coşmar, vei sta la distanţă de soţul gelos, cel care te împinge mereu şi mereu, încet-încet, spre uşa de ieşire... Dar frica şi teroarea pun stăpânire pe tine, pe copii... Şi trebuie să fii fermă, să fii pregătită de orice, să te înţelegi şi să-ţi acorzi timp pentru suflet.
Că de mângâieri ai nevoie, de un alt soi de iubire decât cea pe care ai cunoscut-o înainte... Să trăieşti într-o lume care să-ţi aparţină şi timpul să se oprească numai pentru tine, să-i mulţumeşti că exişti, că există şi altceva, că ceea ce simţi în acest moment este adevărata dragoste, o altfel de pasiune, nesilită, neumbrită... Şi pentru prima oară te simţi puternică ca să înfrunţi orice şi pe oricine îţi stă în cale, ca să-ţi zădărnicească acest avânt spre fericire, si să te trezeşti vindecată, zâmbitoare, fericită…

Conflicte

Conflictul dintre ştiinţă şi religie, dintre vechi şi nou, dintre tradiţional şi modern, dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre bine şi rău, a existat şi există, măcinându-ne profund...
Cine are pâinea şi cuţitul în mână, poate să pună întrebări, iar cel ce răspunde îi face pe plac acestuia, fără să-l contrazică... Sunt oameni care se tem de spiritul critic sau de curiozităţi şi aleg aceeaşi cale de răspuns, prin alte întrebări, ca o dovadă a credinţei proprii, fără a cerceta...
Unul nu crede până nu cercetează, celălalt crede, fără să cerceteze. Până la urmă, conflictul dintre credinţă şi necredinţă dintre cei doi, invocând cauze raţionale, ipoteze proprii, lăsându-ne pe noi în încercarea de a evita conflictul între ştiinţă şi revelaţie, preferând soluţia elegantă, de tip agnostic, care să ne pună la adăpost, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Numai că acest compromis nu este totdeauna şi roditor, pentru că se vor găsi mulţi nemulţumiţi, care vor dori o mărturisire fierbinte sau rece, nu una călduţă... Până la urmă, îndemnul Bisericii Ortodoxe este altul – „Cercetati toate, pastrati ce este bun.”