Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Au urmat alte zile şi alte seri. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era meru închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Mule lucuri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim.

Orgoliul?

Dragostea învinge totul… Am scris despre asta… Despre o anume dragoste, cea de părinte, de fiică, de fiu, cea de sânge, dragostea care nu se pierde… Dar ce poate învinge dragostea? Orgoliul? Ea a trecut printr-o perioadă în care sufletul ei a avut nevoie să-şi regăsească echilibrul, să-şi adune acea energie subtilă, fără de care nu putea să meargă mai departe. Tânjea după puţină linişte şi după îngerul acela păzitor care s-o facă să se deschidă din nou. A fost o perioadă de vindecare, de aşteptare şi de visare la un alt început. Ea a fost crescută şi educată pe principiul că, atunci când intră într-o cursă, oricât de greu i-ar fi, este datoare să meargă până la capăt, să nu abandoneze la jumătatea drumului. Or, ea a alergat şi-a tot alergat, vreme de mulţi ani, într-o căznicie pe care o dorea salvată. Dar salvarea n-a fost să fie, pentru că la start s-a aliniat singură şi la finalul cursei a ajuns singură. A fost o călătorie plină cu surprize, dar nu a abandonat-o şi dacă tot ce şi-a propus la start nu s-a regăsit la încheierea cursei, nu este vina ei. Poate că mulţi au călătorit cu ea şi au susţinut-o din umbră, aşteptând. Unii au aflat că drumul ales de ea este atât de frumos, că au uitat care le era ţinta când au hotărăt s-o însoţească. Au rămas surprinşi să descopere drumul adevărat, după îndelungi căutări, să păşească siguri, cu speranţă şi credinţă că este drumul mult căutat.

Dragostea renaşte

„Azi-noapte te-am visat.
M-am culcat, gândindu-mă că e "Ziua Tatălui" şi ţi-am spus că te iubesc şi îmi pare rău că te-ai dus aşa devreme dintre noi.
Câteodată merg pe stradă şi văd oameni bătrâni (poate mult mai bătrăni) şi îi invidiez pe ei şi pe familiile lor. Şi-apoi mă gândesc că, într-un fel, Dumnezeul Minunilor a plecat din viaţa mea. Toată inocenţa şi naivitatea aia de care ai nevoie ca să crezi în minuni s-au dus. Sau poate cine ştie, minunile se întâmplă când nu mai crezi în ele, când mintea se eliberează de anumite tipare create de ea însăşi, deschizându-se spre ceva mai înalt.
În vis eram în bucătăria de la Bucureşti şi tu parcă ai ieşit din locul unde era frigiderul şi erai în flăcări, ardeai ca o torţă, dar fără să suferi, nimic, erai calm şi deşi n-ai făcut niciun pas spre mine, am început să ţip isteric, numai uitandu-mă la tine, apoi am distrus totul în bucătărie - mobilă, geamuri, totul, bucăţi, bucăţele, zbierând încontinuu. Şi vecinii parcă ziceau să cheme ambulanţa că am înnebunit. Şi-apoi a venit mama şi a încercat să mă liniştească, să mă întrebe ce s-a întâmplat şi eu îi ziceam să mă lase în pace, că n-o să creadă. Nu mai ştiu restul, parcă mama m-a îmbrăţişat şi m-am calmat şi-i spuneam de tine cum ardeai...
De ziua mea mi-am cumpărat un dicţionar de vise.
Acum, îl ţin în bibliotecă şi de fiecare dată, când visez ceva, încep să-l răsfoiesc.
Asta cu visele, a fost şi este ceva permanent în familia noastră.
În ultimul timp, m-am gândit că este un dar care trebuie onorat şi care te ajută să afli ce e dincolo de trupul de carne din exterior.
Focul, zice că e un element care dă suferinţă, dar şi o nouă renaştere, căci focul e purificator. În acelaşi timp, să visezi pe cineva în flăcări, care nu suferă, zice că este dragoste, arată iubirea lui pentru cei din jur.
Să-ţi visezi părinţii înseamnă că mai eşti încă legat de ei, de codurile pe care le-ai învăţat de la ei, când erai copil şi care, încă, funcţionează în tine.
Distrugere - o anumita rupere de trecut.
Azi mi-am adus aminte de o zi în care am venit cu Andrei în braţe de la Bucureşti, parcă şi tu erai în pat, şi am intrat la tine şi Andrei a început să zbiere cât îl ţinea gura. Şi ţie ţi-au dat lacrimile. Şi-apoi a venit Buni, zicând să te duci să te bărbiereşti că "d-aia plânge copilul". Atunci, am înţeles că nu numai ai iubit, dar ai luat şi vina tuturor asupra ta. Parcă Andrei plângea de tine? Andrei plângea ca un copil mic, care asta ştia să facă.
Şi totul a fost aşa. Pentru toate eşecurile noastre, ai considerat că e vina ta. Şi-mi pare rău pentru asta. Şi cred că numai când eşti la rândul tău părinte înţelegi. Că dragostea mistuie. Dar poate, în acelaşi timp, ne renaşte.
Te iubesc şi mi-e dor de tine.
E adevărat că pentru mine ai fost tatăl perfect şi poate că de multe ori am văzut în tine părintele indestructibil, puternic, care putea să mute şi munţii din loc (uneori asta făceai pe şantiere) şi ce mândră eram, că erai tatăl meu. Poate că asta a trebuit să învăţ din visul meu, că în acelaşi timp ai fost iubire şi iubirea uneori dă fragilitate. Şi asta poate că e imaginea pe care trebuie s-o distrug din mintea mea: de perfecţiune şi de infailibilitate, şi să accept şi latura emoţională, mai fragilă, din oameni.
Mulţumesc, tată!”

Un altfel de început

O tragicomedie în toată povestea, până la urmă, o moarte lentă, cu gâdilări şi împunsături, cu înfometări şi îmbuibări, toate dosite sub preşul din casă, păstrate şi acestea, într-un final, pentru succesiune şi ce-o mai fi pe acolo de împărţit, apelând la averea unei biete fiinţe ce nu a apucat să supravieţuiască, datorită unui sistem ticăloşit, tot de înfometare şi abandonare, chiar de cei ce azi le scormonesc în traistă sau ciorap, gândind că a mai rămas pe fundul lor ceva ne-cheltuit din amara viaţă, pe care s-o poată adăuga în lista de succesiune… Mintea lui e din ce în ce mai bolnavă, dar e hrănită din planuri şi scenarii, care mai de care mai scârboase, fără să-i pese de cum şi peste cine calcă… La mintea lui bolnavă, din ce în ce mai speriată de o posibilă răsturnare de situaţie, mai are timp pentru noi urzeli, furate din zbor de la alte minţi bolnave, care-i girează acţiunile, fără să ştie că-n spatele acestor servili şi amabili prieteni, poate sta întronată, dar nevăzută, bucuria insuccesului. Este preocupat în continuare să folosească înţepătura mortală, dar lentă, pentru cei nesupuşi, urmărindu-i, sorbind singur din cafeaua încă fierbinte, cu nesaţ, cum se sting... Că la capitolul zâmbete pentru toţi şi mai ales pentru cei de partea lui, este campion şi dibaci în a-i atrage în cursă, afişând o gândire liberală, dar este un pseudo-liberal, un pseudo-bărbat, deschis la confruntări, poziţionări, conflicte, denigrări, profanări în zone cât mai dosite, ferit de martori care îi pot evalua caracterul...
Şi, atunci, cum să nu te revolţi, să dai bir cu fugiţii din propria-ţi odaie, să-ţi iei lumea în cap… Şi poate că, fiind sătulă de atâta umilinţă, te vei refugia în locuri mai liniştite, vei înota în ape limpezi şi vei mânca în linişte, fără noduri în gât, chiar posmagii din poveste. Că tot din poveste se nasc învăţămintele şi-ţi oferă răspunsuri. Da. Poveştile copilăriei spuse de mama… Poveşti care se termină frumos, cu zâna salvată din captivitatea zmeului, cu ursitoarea iubirii, care soseşte în cele din urmă, ştergând ura şi discordia, lăsându-ţi libertatea de acţiune şi decizie…

Rânduieli şi potriviri

Ce crudă poate fi soarta uneori, aşteptând mereu ca să ţi se rânduiască lucrurile, să ţi se potrivească… Şi atunci a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit, aşteptând ani şi ani ca să se şi potrivească... Iar după îndelungi aşteptări te-ai trezit că omul de lângă tine devenise de nerecunoscut, un monstru spiritual din cei trei monştri: gelozia, posevitatea şi avariţia... Şi oricât de crudă şi dureroasă ar fi despărţirea de un astfel de om, trebuie s-o faci cât mai repede, spre a nu avea influenţă şi asupra copiilor... Că până la urmă trebuie să te desparţi de această nesfărşită suferinţă în care sunteţi implicaţi. Tu eşti privată de libertate, constrânsă şi abuzată zilnic, vebal... El este în plină suferinţă, ştiind că perde, dar nu renunţă la viciile lui; în continuare se arată şef peste viaţa ta care va urma, vrea să-ţi dirijeze conduita şi se lansează în preziceri despre traiectoria ta, fără să ţină seama că ai pus punct. Şi gândul lui e tot la aparenţe, la ce zice lumea, la succesiune pe bunuri, pe prieteni... Să fie atât de importante pentru el? Deci totul din invidie şi snobism... Priorităţile le-a inversat... Tu vrei să scapi de lanţurile puse în jur, vrei să evadezi din colivia în care ai stat, vrei să te exprimi, să ai prieteni, să te întâlneşti cu ei... El vrea să te ţină captivă şi în continuare, să-ţi cenzureze acţiunile, să-ţi limiteze prieteniile, să te ţină departe de ei, pentru că în fiecare prieten ştiut sau neştiut vede un posibil adversar, duşman de temut... şi este otrăvit de gânduri, face scenarii, vrea să ştie ce faci... Orice întâlnire este de fapt o urmărire şi nu poate să înţeleagă că ai nevoie de eliberarea lui. A uitat de limbajul bunei cuvinţi, al respectului pentru femeie, al jocului cinstit, dacă mai există… Limbajul folosit şi construit era pentru ceea ce vroia de fapt să aibă. A iubit trupul, nu sufletul... şi ce uşor şi-a dat arama pe faţă... Şi-a dorit un trup pe care să-l hrănească, să-i poruncească şi pe care să fie stăpânul absolut... De suflet a uitat; a uitat şi de lucrurile mărunte, simple, cele care colorează şi înfrumuseţează sufletul, de acel ingredient, fără de care nu există gustul deplin al iubirii… Că este o blestemată sete de a stăpâni, până la urmă, şi cât a trebuit să treacă ca să apară adevărata faţă...
Tu ai nevoie de aer, de libertate şi ţi le doreşti cu încrâncenare şi vei fugi de acest coşmar, vei sta la distanţă de soţul gelos, cel care te împinge mereu şi mereu, încet-încet, spre uşa de ieşire... Dar frica şi teroarea pun stăpânire pe tine, pe copii... Şi trebuie să fii fermă, să fii pregătită de orice, să te înţelegi şi să-ţi acorzi timp pentru suflet.
Că de mângâieri ai nevoie, de un alt soi de iubire decât cea pe care ai cunoscut-o înainte... Să trăieşti într-o lume care să-ţi aparţină şi timpul să se oprească numai pentru tine, să-i mulţumeşti că exişti, că există şi altceva, că ceea ce simţi în acest moment este adevărata dragoste, o altfel de pasiune, nesilită, neumbrită... Şi pentru prima oară te simţi puternică ca să înfrunţi orice şi pe oricine îţi stă în cale, ca să-ţi zădărnicească acest avânt spre fericire, si să te trezeşti vindecată, zâmbitoare, fericită…

Conflicte

Conflictul dintre ştiinţă şi religie, dintre vechi şi nou, dintre tradiţional şi modern, dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre bine şi rău, a existat şi există, măcinându-ne profund...
Cine are pâinea şi cuţitul în mână, poate să pună întrebări, iar cel ce răspunde îi face pe plac acestuia, fără să-l contrazică... Sunt oameni care se tem de spiritul critic sau de curiozităţi şi aleg aceeaşi cale de răspuns, prin alte întrebări, ca o dovadă a credinţei proprii, fără a cerceta...
Unul nu crede până nu cercetează, celălalt crede, fără să cerceteze. Până la urmă, conflictul dintre credinţă şi necredinţă dintre cei doi, invocând cauze raţionale, ipoteze proprii, lăsându-ne pe noi în încercarea de a evita conflictul între ştiinţă şi revelaţie, preferând soluţia elegantă, de tip agnostic, care să ne pună la adăpost, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Numai că acest compromis nu este totdeauna şi roditor, pentru că se vor găsi mulţi nemulţumiţi, care vor dori o mărturisire fierbinte sau rece, nu una călduţă... Până la urmă, îndemnul Bisericii Ortodoxe este altul – „Cercetati toate, pastrati ce este bun.”

Compromisuri

Dacă există un compromis între pasiune, iubire, tandreţe, de ce n-ar exista şi între ură, revoltă, mânie... Că este nevoie, poate că mai mult ca oricând, de cedări şi eliberări, de renunţări şi
tatonări... Din disperare se nasc acele stări critice, de pustiire a sufletului rănit, de durerea trupului vlăguit şi abandonat, de jalea şi suferinţa celui care nu se poate regăsi în singurătate...
Sunt căsătorii care par o greşeală de la începuturile ei, par o amăgire a ideii de a fi un cuplu fidel, în care se disting cele două corpuri ca fiind separate şi atât de diluate, încât nu pot fuziona şi reuşi şi cad mereu în capcana compromisului, se trezesc dezorientaţi şi nu pot hotărî pasul următor... Supravieţuiesc cu chinuri şi amăgiri, cu aşteptări şi recondiţionări, cu forţări şi implorări, se lasă în continuare amăgiţi de cuvinte şi gesturi, de atenţii materiale... Dar nimic nu se leagă, oricâte eforturi ar depune fiecare, ajung să se urască, să dea vina unul pe celălalt, să se ocolească, să nu-şi vorbească... Şi încăpăţânarea de a forţa pentru a păstra ceea ce nu se mai putea lega şi nici înnoda, că de prea multe ori s-a tot rupt şi s-a tot înnădit... Că au insistat în a se cunoaşte, că nimic nu a rămas neexplorat şi interesul a dispărut, emoţiile s-au atrofiat şi stau atârnaţi pe o pânză de păianjen, pe care au ţesut-o fiecare, cu multe găuri, ca să fie capcane, să-i ţină legaţi şi întemniţaţi... Dar această ţesătură nereuşită a avut aceeaşi soartă ingrată, de a se rupe şi abia atunci, cu picioarele pe pământ, ieşiţi din zdruncinătură, au evaluat raţional starea şi au hotărât separarea... Dar cu ce preţ...

Poveste

Există computere care creează poveşti... poate că nemuritoare... Şi poate că această poveste este un exemplu şi merită citită, că prin iscusinţă şi imaginaţie, programatorul a înserat două corpuri. "Un corp feminin de o splendidă perfecţiune, proaspăt îmbăiat, masat cu body cream şi parfumat cu Dune sau Contradiction. Şi, înlănţuindu-l, un corp de bărbat de vreo sută de kilograme, transpirat şi roşu de efort, dinspre care adie un inubliabil parfum de ceapă şi ţuică, amestecat cu savorile unui birou neaerisit. Bineînţeles că înţelegem, acum, ce-nseamnă „animalul cu două spinări”, chiar dacă animal este doar unul. Nu despre dragoste este vorba aici, cu atît mai puţin despre iubirea androgină, ci despre o căsnicie cu o anume vechime, căzută în banalitate şi rutină, sau despre un comerţ pur sexual. Dar asta nu are nicio importanţă. Un bărbat adevărat nu are mai multă îndreptăţire să oculteze legile ospitalităţii decît o femeie adevărată. Iar dacă o prostituată, în felul ei un fel de chintesenţă a feminităţii corporale, ştie acest lucru, de ce-ar trebui să-l uite cel ce-i solicită serviciile?" Liviu Antonesei - Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
Un corp încetează să mai existe, iar celălalt se zbate între căutări şi rătăciri, între disperare şi regret, între furie şi separare. Şi nimic nu se mai poate salva, fiecare corp se reorientează spre o altă intimitate folositoare sufletului şi corpului... "Iar cine de trupul său nu se îngrijeşte, acela nu are mai multă grijă nici de corpul altuia, nici de celelalte dimensiuni ale fiinţei comune. Un corp neglijat este semnul implacabil al unui suflet precar, al unui spirit plecat în vagabondaj, scufundat în derivă. Cu dispreţul, oroarea sau dezinteresul faţă de corpul propriu începe de fapt dezastrul. Pentru că, în dragoste, fiinţele se privesc, se ating, se miros, se ascultă, se gustă, se explorează, atenţi la cele mai infinitezimale detalii, cu simţurile în expansiune, cu funcţia fantasmatică dilatată pînă la delir, ca nişte lacome caracatiţe apucînd prada mării, ca marele Shiva cel cu membre multiple. Cine n-a trăit asta, acela n-a cunoscut mare lucru din trecerea sa pe pămînt. Şi nici de dincolo nu va înţelege mai mult." Liviu Antonesei - Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
Şi de ce să nu ne imaginăm că ar fi vorba de Raiul pe pământ în aceste zile, că omul este dispus să sacrifice la începutul primăverii, o altfel de oferta, la trecerea de la ură şi dezgust, la iubire şi frumos, de la păcate şi rătăciri, la întâmpinarea reînvierii şi adevărului. Când suntem conştienţi de păcatele noastre, de căderile noastre, abia atunci, având ochii minţii curăţaţi, vom putea să ne ferim de cei ce încearcă să ne molipsească, să ne otrăvească, să ne supună, să ne seducă, să ne nimicească... Asemenea lui Iuda, care a premeditat îndelung, cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, în timp ce îşi calcula cu precizie secunda muşcăturii mortale, aşa şi aceste clone sunt periculoase prin manipulări şi trădări, prin mângâieri şi alungări, prin aşteptări şi tatonări, prin concubinaje şi devieri...

Schimbări

Te-ai schimbat de-a lungul timpului, presată tot de oameni, de cel ce te-a tratat necorespunzător, punând stăpânire cu forţa pe spaţiul propriu de mişcare, pe intimitate, pe legături, pe acţiuni, pe libertatea de exprimare... Şi forţând nota zi de zi, te-a trecut, pe nesimţite, în sfera catastrofelor, a derapărilor psihice... Trauma era evitată, şi era evitat şi un dezechilibru dintre voi, era evitat limbajul agresiv, dacă v-aţi fi lăsat spaţiul de mişcare... Era ca o îndepărtare necesară pentru o apropiere şi o legătură mai strânsă între voi.
A omis ce era foarte important, o treaptă pe care a sărit-o (tot din dorinţa de a fi cât mai repede stăpân absolut peste tine), de a exersa aceste stări de libertate, care să existe şi pe mai departe, cu acelaşi spaţiu de mişcare neîngrădit, fără condiţionări, ameninţări, limitări, crize de gelozie, scenarii inventate, cu înregimentări, cu aşteptări într-o posibilă schimbare, sau forţări într-o viitoare acceptare...
Că cei din jur au hotărât şi înclinat balanţa într-o parte sau alta, în funcţie de manifestările controlate sau mai puţin inspirate ale voastre. Ţi-au dat câştig de cauză ţie, cea mai slabă, fără apărare, terorizată zi de zi, întrebându-se de ce ai stat atât, de ce ai lăsat ca lucrurile să degenereze... Iar el, cel autoritar, este dispreţuit pentru că a ales o cale neortodoxă, într-o situaţie unde se impuneau tact şi înţelepciune. A pierdut pe limba lui, pentru încrâncenarea de a fi deasupra ta şi prin greşeala de a te supune... A crezut că nu vei rezista, că vei cădea pradă, fără să te revolţi, să ripostezi, trecându-i neobservate toate minciunile, toată demagogia bolnavă... Că tot ce a fost şi s-a vrut temeinic şi nesfărşit, s-a format din înădituri, din bucăţele adunate, dar puse aiurea, nerespectând firul drept şi firesc al acestui sentiment fragil, primejdios, sfâşietor, epuizant, riscant, care nu putea supravieţui, căci bucăţelele adunate nu puteau forma un tablou unitar şi care să-i dea valoare, profunzime, frumuseţe, durată... Era format din multe renunţări şi mai multe resemnări...
Şi până la urmă, vei dezlega misterul, vei dezgroapa ceea ce a fost ascuns, vei repara şi vei finaliza opera, folosind propriile unelte... Un altfel de joc, nu o continuare, ci un alt început.
Vei renunţa să îmbătrâneşti tot aşteptând... Să te ascunzi mereu în spatele unor măşti, ale unor false amabilităţi, a unui surogat, a unui spectacol pentru un singur spectator, devenind tot mai penibil pentru cei cu urechi bune... Vei renunţa la cel teamător de confruntare liberă, teamător în a scrie despre ce se întâmplă (temeri ce provin tot dintr-un joc al minţii, de a nu juca cu cărţile pe masă, cinstit, sau teama de a nu fi deconspirat). Iar ceea ce ai văzut şi ai trăit, dezamăgiri şi minciuni, falsuri şi promisiuni, ţi-au ajuns pentru încă multe vieţi... Paharul s-a umplut şi nu are rost să mai aştepţi să ţi se toarne aceeaşi băutură, fără nicio aromă... De această dată vei schimba paharul şi-ţi vei turna singură în el, puţin câte puţin, băutură sănătoasă, tonică şi plină de aroma renaşterii, a unui dulce şi mult aşteptatul început...

Cameleonul

Şi cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îl vei înţelege mai puţin.
Şi cu cât este mai erudit omul, cu atât este mai ascuns şi mai înverşunat. Face calcule, ţese intrigi... Este prins şi dependent de jocuri de culise, manevrându-i şi manipulându-i pe cei apropiaţi, tulburându-le minţile, aducându-i în stadiul de a nu mai şti cine sunt, unde se află... Îşi inventează judecăţi, fiind labil psihic, creează scenarii pentru a emite concluzii, de cele mai multe ori greşite. Este omul care te conduce prin labirint, sau te lasă în dreptul prăpastiei, dar îi trebuie timp ca să proceseze următoarea mişcare, lăsându-te suspendat şi cu otrava în tine, până a doua zi, când îţi aduce antidotul şi pentru aceasta trebuie să-i fi recunoscător veşnic.
Te vrea dependent de el, de gândirea lui, de tot, şi poate deveni răzbunător, pedepsindu-te şi ameninţându-te. Te poate lăsa în agonie, fără mâncare şi apă, numai să câştige partida. Ce astăzi pare normal, mâine e anormal. Din amabil şi zâmbitor, din tandru şi seducător, se transformă într-un încruntat şi ameninţător, într-un maniac şi ipocrit. Un cameleon.

Punct şi de la capăt

Cred că vezi lumea în funcţie de starea pe care o ai... Lumea care acţionează asupra ta... Lumea este motorul stării şi starea e rezultatul ei...
Dar nu ştii ce să faci atunci când vine dragostea, când te ia de te-nvăluie şi te apucă de rămâi înţepenit. Când scrii o carte, finalul contează. De ce? Ca să-ţi rămână în minte?
În viaţă e altfel, finalul poate fi cel mai urât.
Există o scânteie, se aprinde, arde ce arde şi ajunge să pâlpâie şi totul ţi se trage de la lume, ea te reorientează, pentru că eşti mereu în schimbare... Dar dacă refuzi această schimbare, te resemnezi în faţa vieţii şi te laşi purtată de vânt, de alţii, fără opinie, fără ţel... E greu? Nu. Ieşi pe uşă şi nu te mai întoarce la cei care ţi-au tăiat aripile şi te-au rănit... Nu te mai simţi legată de aceştia, pentru că nici ei nu se simt legaţi de tine...
Nu cred că mai funcţionează acest sistem de a tot repara. Este ca o haină pe care o tot peticeşti, dar se rupe în altă parte.
Fisurile apar inevitabil şi sunt mai accentuate cu trecerea timpului. Acestea devin tot mai otrăvite şi nu se mai pot ţine în frâu.
Aşa că militează pentru o demolare a tot ce e şubred şi care, după multe încercări, nu s-a sudat. O altă construcţie.
Punct şi de la capăt.

Pomul

Dar până la urmă ce are cu tine?
Vede că trăieşti cu teama de a nu-ţi invada nimeni propriul tău sanctuar, vede că mintea şi inima ţi-au luat-o razna... Ai transformat-o încet-încet, mustrând-o pentru orice, văzându-i numai greşelile şi lipsurile... Iar când somnul nu vine, din cauza mustrărilor, crezi că sărutând-o, îţi poţi răscumpăra greşeala.
Simţi nevoia să-ţi fac curăţenia de primăvară în suflet, să-ţi promiţi să nu deranjezi şi să fii povară şi piedică în calea fericirii ei. Fă un inventar şi vezi ce ţi-a mai rămas... Poate chinul pe care trebuie să-l înduri, să nu ai cui să-i ceri ajutorul, să nu ai cui să te plângi, fără a primi în schimb reproşuri şi umilinţe... Şi cum spuneai tu, că există soluţii... Există. Ai vrut să urci în pomul sub care ai stat atâta, dar creanga a fost prea şubredă să te ţină şi iar ai ajuns jos... Ai mai încercat şi a doua oară, şi s-a rupt o altă creangă şi acum o să stai şi o să priveşti de jos, să admiri crengile rămase şi să nu le pricinuieşti alte dureri şi alte pierderi, că e păcat de frumuseţea lui şi poate în timp se maturizează şi poamele lui vor fi plăcute la gust, cu o condiţie, să le ţină, să le păzeşti de vânturi şi ploi. Căci e obligaţia pomului să-şi apere poamele până la maturitate, când vin alţii să le culeagă şi pomul singur va rămâne. Şi nu se ştie pentru cât timp.

Greşeli

Tot ce se întâmplă o dată şi se repetă, se va întâmpla şi-n alte dăţi... Aşa e scris, chiar dacă nu crezi în vorbe. Şi dacă până acum, trăiai cu speranţa că cineva, undeva, are grijă să vegheze asupra ta, acum, ai realizat că el de fapt nu mai există şi te-a lăsat să te descurci singură şi să aştepţi la marginea drumului, să fii luată din când în când în seamă. Este pentru-a câta oară când ţi-a fost dat să auzi cuvinte greu de pronunţat, dar şi mai greu de ascultat. Şi stai şi te întrebi cum şi unde ai greşit. Dacă e aşa, de ce face aceleaşi greşeli? De ce îţi reproşează şi dă vina pe tine pentru neîmplinirile ei? De ce insuccesele trebuie puse pe seama altuia? Ai făcut ce ai putut, fără să urmezi şabloane... Ştii că în casa ta nu a fost "torturată", nu i-ai impus comportamente, nu ai înregimentat-o, nu i-ai luat dreptul de exprimare, nu ai tratat-o ca pe un chiriaş, nu i-ai luat dreptul de a "bate un cui în perete", nu i-ai confiscat libertatea de a-şi amenaja camera, nu i-ai impus programe de viaţă, nu ai ameninţat-o, nu ai condiţionat-o, nu ai restricţionat-o... Stai şi te întrebi, unde este locul tău? Crezi că ispăşeşti o pedeapsă... Poate că nu ţi-ai dus crucea până la capăt, poate că de cele mai multe ori ai hotărât de una singură ce e de făcut, menajându-o şi ţinându-o departe de ambiţii şi vanităţi, fiindu-i mereu o prietenă sinceră şi adevărată.
Aşa s-a scurs încă o zi şi a venit noaptea şi, obosită, măcinată de gânduri, cu remuşcări apăsătoare ce ţi-au strivit liniştea, ai stat cu privirea rătăcită până somnul a pus stăpânire pe tine...

Cum se naşte iubirea

Şi două singurătăţi se pot întâlni, îşi ţin companie, se ocrotesc, iar la sfârşit descoperă iubirea, dar numai după ce au reuşit împreună să-şi depoziteze, în acelaşi loc, sufletele obosite de povara singurătăţii, eliberându-se şi simţindu-se uşuraţi. Iar fericirea lor nu înseamnă că trebuie să-i facă pe cei din jur să creadă că sunt fericiţi. Ar fi ceva contra naturii, o iubire forţată, cosmeticizată, cu tente false, care n-au nicio legătură cu sufletul. Să creeze iluzii, să aibă fantezii, să-l etaleze în culori artificiale, pe când el se zbate în cele mai întunecate temniţe ale trupului, căutând o rază curată de soare, şi aceea strivită de resentimente şi aparenţe. Este o înşelare a propriei fiinţe care n-are nimic în comun cu adevărata şi unica fericire. Şi pornesc într-o căutare nebună ca să găsească, ceea ce numai prin locuri virgine, departe de zbuciumul vieţii, de mizerii şi trădări, pot găsi, chiar şi răspunsurile la întrebările fără răspuns. Dar la sfărşitul acestor căutări rămân cu amintiri, cu alte întrebări, cu alte cumpene, cu alte trădări...
Şi dacă acest chin, prin care trebuie să treacă, face parte din drumul lor spre redescoperirea adevăratului sens al vieţii, merită să trăiască şi să lupte pentru a ajunge la acea floare de colţ, unică şi neîntinată, asumându-şi riscurile, chiar abandonând drumurile începute, care au la bază anii cei mai frumoşi, atât de liniştiţi, în compania celor mai minunate fiinţe din viaţa lor, care au refuzat la un moment dat să continue drumul alături de ei, rămânând ca străjerii la posturile lor, urmărindu-le traiectoria şi care veghează neîncetat, cu voia sau fără voia lor.

Întrebări

Fiecare moment înseamnă viaţă, iar pentru viaţă există un moment care te face să arzi ca o flacără, să-l trăieşti intens, să-l preţuieşti şi să nu-l iroseşti...
Şi de-atâtea lucruri mărunte te agăţi la un impas, nu ştii cum îţi îngreunează sufletul, ce greu atârnă, îţi încetinesc mersul, îţi tulbură mintea şi vederea, neştiind încotro s-o iei, ocolind gesturile trufaşe ale celor care stau şi privesc, cu gesturi pline de ură, cu vorbe otrăvite... Şi nu mai ştii dacă ce ai trăit înainte a fost autentic sau ceva improvizat, sau bine regizat... Şi te întrebi câte ceasuri ai trăit autentic în toţi aceşti ani şi câtă rutină a însemnat restul...

Părere

Mi-ar place ca femeia să fie deschizătoarea de drumuri, să fie cea care hotărăşte direcţia, pentru că are abilităţi puternice, motivaţii şi mai ales previziuni..., iar bărbatul s-o urmeze discret, fără a interveni brutal în hotărărea ei, să cureţe şi să şteargă tot, ca femeia să nu se întoarcă de unde a plecat... Este ce spui la un moment dat că mergi înainte, fără să priveşti înapoi...
Acesta este un model de bărbat pentru care merită să trăieşti, pe care să-l consumi şi să te consume...
Nevoia de a-i părăsi, de teama de a nu fi tu părăsită, este vina lui, că n-a ştiut să cureţe drumul parcurs şi a lăsat ca tot femeia să se întoarcă şi să facă acest lucru...

Căutări

Mă surprind ideile tale despre oameni...
Eşti atât de matură în gândire...
Ai un fel aparte, diferit de ceea ce ştiam eu... Şi hotărârea de a fi tu, de a şti ce vrei de la viaţă (că până la urmă evoluăm cu toţii şi ne modificăm genetic), de la oamenii de lângă tine... Şi dârele lăsate de culorile vii ale curcubeului pot să te inspire şi să facă parte din fiinţa ta cu discreţie şi căldură... Ai nevoie de atât de puţin, chiar acele tente îţi pot zâmbi şi înfrumuseţa viaţa.
Atenţie! Devoratoare de oameni, de sentimente, de jocuri şi jucării, în cutii frumos ambalate, asemeni negustorului, care vrea cu orice chip să-şi vândă marfa şi apelează la tot felul de trucuri...
Vorbeşti despre dragoste cu multă uşurinţă, dar şi despre trădare şi abandonare... Mă întreb dacă nu cumva faci confuzie sau, mai grav, suferi de un soi de narcisism când te priveşti în faţa oglinzii şi descoperi chipul tău minunat, de care poţi fii mândră şi îndrăgostită... Să ajungi să nu simţi niciun fel de eliberare, niciun fel de resemnare când îţi părăseşti prietenii, chiar să calci peste toţi prea uşor, căutând alte victime... E prea mult! Recunoşti că prietenia are termen de valabilitate... Şi mai înainte de a expira, îi atragi într-o cursă cu vorbe iscusite, cu viclenie, consumându-i, umilindu-i şi supunându-i unui casting, ca mai apoi să te amuzi de slăbiciunile lor... Eşti mereu în căutarea marii perfecţiuni... Şi asta o vrei întâi pentru tine, căutând-o acolo unde n-a mai căutat-o nimeni, în locurile virgine ale sufletului şi care să trezească fiorii acelui simţământ neştiut, de care te temi...

Ce va fi, va fi

A vrut mereu să mă conducă după propriile reguli, să mi le impună, fără să simt, să mă transforme într-un proiect bine gândit, să mă manipuleze, să-mi dirijeze acţiunile, să mă spioneze... N-a înţeles că aveam nevoie de linişte şi nu de această permanentă presiune pe viaţa mea, adâncind şi mai mult criza, inventând strategii şi şabloane din filme, care n-aveau legătură cu realitatea cu care ne confruntam...
Încet-încet a început să-şi piardă controlul asupra celei mai bune lucrări, transformându-mă într-un produs nereuşit, fără temelie puternică, care la prima furtună a început să scărţâie... Au urmat cârpeli şi peste ele o aparentă stare de linişte impusă, dar n-a ţinut mult... Că ce a început să se dărâme, cu greu putea fi stăvilit... Şi atunci e bine să pui punct, să te opreşti şi să începi o altă construcţie cu propriile mijloace, fără a apela la şabloanele altora, la tehnicile învechite, la uneltele ruginite...

Cărările dragostei

Este vârsta voastră de vină? Credeţi că sunteţi pe deplin maturizaţi să luaţi hăţurile iubirii în propriile mâini şi să le conduceţi spre trăinicie? Fiecare trebuie să-şi construiască propriul destin, să pună suflet în tot ce face, să nu urmeze tipare, dar să se inspire din neîmplinirile celor vârstnici, şi atunci drumul spre dragoste va fi lin şi uşor de străbătut. Nu sunt bune jocurile de culise, contratimpii din acţiuni, care conduc spre imposibil... Pentru că un lucru care se repetă, o dată, şi încă o dată, se va repeta mereu... şi oricâţi trandafiri vei presăra peste urmele adânci lăsate în sufletul tău, Ea nu va realiza niciodată că tu eşti omul care ar fi făcut totul pentru ea, că ai fi iubit-o necondiţionat, că i-ai fi fost alături în ceasurile de grea cumpănă. Dacă poţi să lupţi pentru ea, dacă eşti convins că merită acest lucru, dacă crezi că ea este cea care poate să meargă alături de tine şi la bine şi la greu, fă-o! Nu pierde vremea! Dar dacă ceva... îţi spune altceva..., dacă ai dubii..., dacă ai motive, (şi numai tu poţi să le cunoşti), schimbă direcţia, găseşte-ţi preocupări pământeşti, investeşte întâi în tine, ca apoi să poţi dărui şi altora ceva, mult mai trainic şi mai frumos.

Cărările dragostei

Nu am pretenţia că, cu trecerea timpului, am devenit mai înţeleaptă. Pot spune că am acumulat mai multă experienţă şi pot împărtăşi şi altora din „avantajele” şi „dezavantajele” tinereţii, pe care, de cele mai multe ori, nu le recunoaştem şi trecem pe lângă ele ca şi cum am şti şi cunoaşte cărările, atât de întortocheate, ale dragostei şi iubirii. Numai că a porni pe acest drum implică curaj, hotărâre şi perseverenţă. Mihai & Raluca, doi oameni, două suflete şi două cărări. Când şi când se întâlnesc şi merg împreună, apoi se despart şi fiecare îşi urmează drumul lui. Mihai e implicat în multe probleme personale şi simte nevoia de a fi susţinut moral, dar Raluca nu poate să înţeleagă zbuciumul lui Mihai, nu e în stare să-i ofere liniştea de care are nevoie, şi-l ţine la distanţă o vreme, căutând compania colegilor/colegelor de aceeaşi vârstă. Şi de aici încep „jocurile” de cuvinte, cu pase jignitoare de la unul la altul, cu bănuieli, zbucium, frământări, plânsete, justificări, reproşuri, respingeri şi rechemări, multe întrebări la care nu-şi găsesc răspunsul... Şi apare mânia care se clădeşte pe mânie. Dar atenţie... Mânia netemperată de raţiune se poate transforma uşor în violenţă, reacţie dintre cele mai primitive. Jocul se amplifică, devin neiertători, nu mai gândesc raţional, nu se mai pot stăpâni şi fiecare simte nevoia de o pauză... de calmare, reluând jocul într-o manieră mult mai constructivă.