Închide ochii...

Urmează exemplul lui Dănuţ din romanul La Medeleni de Ionel Teodoreanu, care se putea preface în oricine, şi-n orice; putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să închidă ochii…

Aşa că, închide ochii şi te vei simţi cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Vei aduna toată bucuria în inima ta. Nu trebuie decât să te gândeşti la ea, şi vei simţi cum prinzi aripi în drumul tău. Vei fi despovărată de îndoieli mărunte, de răspunderi nemeritate, de socoteli neterminate.

Acolo, sub pleoapele tale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo se pot revărsa cele mai frumoase poveşti de iubire, de data aceasta, necenzurate şi necosmetizate. Ele sunt acolo, în locul unde ai ascuns suferinţa… Trebuie să închizi ochii şi te vei trezi însufleţită, dezmierdând ceea ce ţi-a rămas, cu mişcări tandre, cu vorbe blânde…

Închide ochii şi visează…

Chinul Veronicăi

Doamne! Nu poate să doarmă...şi este 3,54 am..., inima-i bate prea tare...
Şi după pastile antistres şi de dormit... Poate că nu mai apucă ziua de mâine...
Dar cine? Are o stare... se simte urmărită..., parcă cineva vrea să o termine... Şi e numai începutul... să otrăvească totul în jur... să invadeze minţile copiillor, să-i manevreze după placul lui...
Inima-i bate... nu i-a bătut niciodată aşa... şi râsul diabolic că a aflat... Ce? Şi ea a aflat chinul..., calvarul ei... Totul e poleală... Aşa a vrut să fie, înveliş frumos, restul nu contează, ce e înlăuntrul inimii... Şi a mers cât a mers şi vălul a căzut... I-a invadat sufletul, a intrat cu bocancii peste tot... Doamne... şi parfumul... Mirosul natural nu mai există, totul e contrafăcut... Să dea buzna, după ce i s-a cerut o pauză... Şi e confuză, nu mai ştie ce e bine, ce e rău... Şi timpul, da..., dacă păţeşte ceva... şi pare atât de oribil totul... Pare duşmanul ce-atacă şi înfige cuţitul adânc şi pleacă, apoi revine şi se desfată, şi cu ce duşmănie aruncă săgeţile otrăvite....
Câtă josnicie şi îngâmfare... da, este lacom după pasiuni silite, este hain, dacă nu a reuşit să domine...
Asta-i trebuie, să domine pe cineva... Face pe sfântul şi ce păgân este în suflet... Afişează zâmbete, dar îngheaţă totul în cale, dacă nu se simte stăpân...
Măcar e linişte şi nu mai simte parfumul... Şi inima e încă nebună, bate încă şi i-e teamă să adoarmă... Poate că o pastilă, încă una, de somn...
A citit ziare... alegeri... Băsescu... tot pe mâna lui merge... Este consecventă... poate că greşeşte, dar nu mai vrea vanghelioane... Şi câte acrobaţii au făcut ca să-i prindă captivi, cu fascinaţia lor, cu amabilităţi şi gesturi amicale, cu avansuri şi promisiuni... şi ce bine i-a îmbrobodit pe unii... şi ce trist şi ce păcat pentru că cei captivi sunt atât de tineri, netrecuţi prin ciurul înşelăciunii, şi sunt primii care au căzut victime acestor măsluitori de suflete pure, răpindu-le, din fragedă vârstă, candoarea şi plăcerile cu adevărat omeneşti, bucuria de a trăi şi fericirea...
Dar pentru ea, în propria casă, e mai greu... pe ce mână merge ... Şi încă mai are timp să se întrebe: cine o fi inventat căsătoria, cu atâtea relaţii şi complicaţii, cu atâtea momente contradictorii, cu atâta harababură... Şi femeia este cea care trebuie să facă ordine... ea, doar ea... De ce? Cine a hotărât asta? Numai ea este preocupată de casă... Nu sunt făcuţi din acelaşi aluat? Şi gelozia asta care-l macină, de unde vine şi cine este de vină?... şi-l face suspicios, transformându-se în cel mai bun urmăritor... ca să dovedească ce?
O să încerce să doarmă, dar nu poate. Trebuie să scrie despre gelozia asta şi care îi dă dreptul de a spiona, de a domina prin toate mijloacele, de a fixa reguli pentru ceilalţi, mai puţin pentru el, de a-i impune o lege a iubirii, de a o izola de lume, spunându-i unde să privească, unde să meargă, cu cine să vorbească, într-un cuvânt, orientându-i întreaga gândire şi în caz de nereuşită să treacă la forme agresive, să-o denigreze, să-i facă reproşuri. Că teama, să n-o piardă de pe terenul de joc, este mare şi un joc cu un singur jucător ar fi un dezastru pentru el. Ar pierde din putere şi s-ar vedea desconsidert, lipsindu-i "obiectul" de joacă... Că până la urmă asta este femeia: un "obiect" de joacă de care dispune bărbatul doar atunci când are chef... Ce joc mârşav... Şi e început de el şi vrea s-o atragă cu forţa în acest joc, pe un teren numai al lui, izolat de lume... iar cel ce vrea să evadeze, să dezerteze spre alte căutări (că şi acesta este un păcat la fel de mare, de a nu pleca), este aspru penalizat... şi atunci calităţile celui dispărut se pierd în defectele atât de vizibile şi de neiertat ale conducătorului de joc, care a impus reguli stricte şi tradiţii învechite... şi s-ar vedea în situaţia de a-şi pierde rolul de suprem stăpân peste tot şi toate, peste oameni şi sentimente, cu gândul doar la a-şi satisface impulsurile, fără să se sinchisească de cei din jur, care suferă. Poziţia lui trebuie consolidată cu orice preţ... Şi numai de a se situa deasupra tuturor, de a fi superior celorlalţi... Că ştie s-o facă, are abilităţi de a-şi aduna în preajmă susţinători, manevrăndu-i şi intoxicăndu-i..
"Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu firi diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt..."
Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni
Un cuplu pentru a avea o relaţie reuşită trebuie să conteze unul pe altul în momentele cheie, să se asculte unul pe altul, să se stimuleze unul pe altul, şi dacă ajung la un punct când nu-şi mai pot respecta promisiunile făcute, trebuie să pună punct. Dacă nu sunt în stare să-şi continue viata pe care o aveau inainte de casatorie, fără să intervină asupra celuilalt cu forţa, ci doar dacă este "invitat", să pună punct.
Un om puternic aşa ar proceda... Ar căuta locuri mai inspirate şi practici elegante de a-şi regăsi drumul spre bucurie şi fericire în viaţă...
A scris mult... cu teama că mâine nu va mai fi pentru ea... Şi mai aveam atâtea lucruri de terminat, atâtea cuvinte care nu le-a spus... Şi inima era tot mai stăpână peste trupul ei, îşi făcea de cap şi a trăit fără să se gândească la sfârşit, că poate veni atât de repede...
Asta e viaţa pentru Veronica. Îşi ia în fiecare zi rămas bun... Nu se ştie ce îi oferă ziua de mâine, pentru că s-a năcut, a crescut, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit, a iubit, a înşelat, a plâns, a uitat şi a iertat... Şi toate acestea până s-a regăsit pe ea însăşi... Că nimeni şi nimic nu o mai poate împiedica să meargă pe un alt drum...

O zi tristă pentru Veronica

Azi plânge... poate că a aflat ceea ce ştia de mult, dar refuza să creadă... şi asta dintr-o prostie...
Când crezi că toţi oamenii sunt construiţi asemeni ţie, eşti liniştit..., dar nu e aşa...
Lacrimile-i curg pe obraji şi mâinile îi tremură...
Poate că s-ar fi văzut dacă scria pe caiet, dar aici, pe clapele negre..., fără simţuri... da, sunt fără viaţă... Încearcă să le dea căldură, dar şi asta s-a scurs din ea, transformându-o într-un sloi de gheaţă... Nu ştia ce să facă... Doamne!... Trebuie să-i dai putere să scrie. Atât! Că va şti că simţurile nu au părăsit-o, că este încă vie, că mai poate spera la o îndreptare şi o aşezare... Că cine vorbea de linişte se înarma pentru război, iar armele le-a pus în mânuţele nevinovate ale unui copil, fără să ştie ce răni devastatoare lasă în urmă... şi când le va vedea, va şti că nimeni nu are dreptul de a otrăvi mintea şi sufletul acestuia... Că prea mult s-a jucat cu mintea şi sufletul lui, le-a ţinut captive, le-a răzvrătit împotriva celor ce nu erau de partea lui, tot cu sufletul şi mintea... şi a stat să savureze acest moment de glorie şi să treacă la altele, mai agesive, ca să ucidă cu gândul , cu vorba..., devastând tot...
Că l-a văzut cerşind iubire, dar spionând; l-a văzut jovial, plin de farmece, dar complotând; l-a văzut atent, grijuliu, dar presărând peste tot capcane... Şi trebuia să fie atentă, bănuitoare, la jocul lui, să lupte cu aceleaşi arme... Doamne, ce mai putea aştepta de la o minte rătăcită?
Dacă vroia pacea, trebuia să se pregătească de pace, să acorde timp... dar a trâmbiţat această idee şi s-a înarmat pentru războiul minţii...
A uitat de limbajul bunei cuvinţe, al respectului pentru femeie, al jocului cinstit... Limbajul folosit şi construit era pentru ceea ce vroia de fapt să aibă...
A iubit trupul, nu sufletul... şi ce uşor se dă arama pe faţă... Şi-a dorit un trup pe care să-l hrănească, să-i poruncească şi pe care să fie stăpânul absolut... De suflet a uitat; a uitat şi de lucrurile mărunte, simple, cele care colorează şi înfrumuseţează sufletul... Că este o blestemată sete de a stăpâni, până la urmă...
Şi cât a trebuit să treacă ca să apară adevărata faţă, să-l cunoască...