Dragostea renaşte

„Azi-noapte te-am visat.
M-am culcat, gândindu-mă că e "Ziua Tatălui" şi ţi-am spus că te iubesc şi îmi pare rău că te-ai dus aşa devreme dintre noi.
Câteodată merg pe stradă şi văd oameni bătrâni (poate mult mai bătrăni) şi îi invidiez pe ei şi pe familiile lor. Şi-apoi mă gândesc că, într-un fel, Dumnezeul Minunilor a plecat din viaţa mea. Toată inocenţa şi naivitatea aia de care ai nevoie ca să crezi în minuni s-au dus. Sau poate cine ştie, minunile se întâmplă când nu mai crezi în ele, când mintea se eliberează de anumite tipare create de ea însăşi, deschizându-se spre ceva mai înalt.
În vis eram în bucătăria de la Bucureşti şi tu parcă ai ieşit din locul unde era frigiderul şi erai în flăcări, ardeai ca o torţă, dar fără să suferi, nimic, erai calm şi deşi n-ai făcut niciun pas spre mine, am început să ţip isteric, numai uitandu-mă la tine, apoi am distrus totul în bucătărie - mobilă, geamuri, totul, bucăţi, bucăţele, zbierând încontinuu. Şi vecinii parcă ziceau să cheme ambulanţa că am înnebunit. Şi-apoi a venit mama şi a încercat să mă liniştească, să mă întrebe ce s-a întâmplat şi eu îi ziceam să mă lase în pace, că n-o să creadă. Nu mai ştiu restul, parcă mama m-a îmbrăţişat şi m-am calmat şi-i spuneam de tine cum ardeai...
De ziua mea mi-am cumpărat un dicţionar de vise.
Acum, îl ţin în bibliotecă şi de fiecare dată, când visez ceva, încep să-l răsfoiesc.
Asta cu visele, a fost şi este ceva permanent în familia noastră.
În ultimul timp, m-am gândit că este un dar care trebuie onorat şi care te ajută să afli ce e dincolo de trupul de carne din exterior.
Focul, zice că e un element care dă suferinţă, dar şi o nouă renaştere, căci focul e purificator. În acelaşi timp, să visezi pe cineva în flăcări, care nu suferă, zice că este dragoste, arată iubirea lui pentru cei din jur.
Să-ţi visezi părinţii înseamnă că mai eşti încă legat de ei, de codurile pe care le-ai învăţat de la ei, când erai copil şi care, încă, funcţionează în tine.
Distrugere - o anumita rupere de trecut.
Azi mi-am adus aminte de o zi în care am venit cu Andrei în braţe de la Bucureşti, parcă şi tu erai în pat, şi am intrat la tine şi Andrei a început să zbiere cât îl ţinea gura. Şi ţie ţi-au dat lacrimile. Şi-apoi a venit Buni, zicând să te duci să te bărbiereşti că "d-aia plânge copilul". Atunci, am înţeles că nu numai ai iubit, dar ai luat şi vina tuturor asupra ta. Parcă Andrei plângea de tine? Andrei plângea ca un copil mic, care asta ştia să facă.
Şi totul a fost aşa. Pentru toate eşecurile noastre, ai considerat că e vina ta. Şi-mi pare rău pentru asta. Şi cred că numai când eşti la rândul tău părinte înţelegi. Că dragostea mistuie. Dar poate, în acelaşi timp, ne renaşte.
Te iubesc şi mi-e dor de tine.
E adevărat că pentru mine ai fost tatăl perfect şi poate că de multe ori am văzut în tine părintele indestructibil, puternic, care putea să mute şi munţii din loc (uneori asta făceai pe şantiere) şi ce mândră eram, că erai tatăl meu. Poate că asta a trebuit să învăţ din visul meu, că în acelaşi timp ai fost iubire şi iubirea uneori dă fragilitate. Şi asta poate că e imaginea pe care trebuie s-o distrug din mintea mea: de perfecţiune şi de infailibilitate, şi să accept şi latura emoţională, mai fragilă, din oameni.
Mulţumesc, tată!”

Un altfel de început

O tragicomedie în toată povestea, până la urmă, o moarte lentă, cu gâdilări şi împunsături, cu înfometări şi îmbuibări, toate dosite sub preşul din casă, păstrate şi acestea, într-un final, pentru succesiune şi ce-o mai fi pe acolo de împărţit, apelând la averea unei biete fiinţe ce nu a apucat să supravieţuiască, datorită unui sistem ticăloşit, tot de înfometare şi abandonare, chiar de cei ce azi le scormonesc în traistă sau ciorap, gândind că a mai rămas pe fundul lor ceva ne-cheltuit din amara viaţă, pe care s-o poată adăuga în lista de succesiune… Mintea lui e din ce în ce mai bolnavă, dar e hrănită din planuri şi scenarii, care mai de care mai scârboase, fără să-i pese de cum şi peste cine calcă… La mintea lui bolnavă, din ce în ce mai speriată de o posibilă răsturnare de situaţie, mai are timp pentru noi urzeli, furate din zbor de la alte minţi bolnave, care-i girează acţiunile, fără să ştie că-n spatele acestor servili şi amabili prieteni, poate sta întronată, dar nevăzută, bucuria insuccesului. Este preocupat în continuare să folosească înţepătura mortală, dar lentă, pentru cei nesupuşi, urmărindu-i, sorbind singur din cafeaua încă fierbinte, cu nesaţ, cum se sting... Că la capitolul zâmbete pentru toţi şi mai ales pentru cei de partea lui, este campion şi dibaci în a-i atrage în cursă, afişând o gândire liberală, dar este un pseudo-liberal, un pseudo-bărbat, deschis la confruntări, poziţionări, conflicte, denigrări, profanări în zone cât mai dosite, ferit de martori care îi pot evalua caracterul...
Şi, atunci, cum să nu te revolţi, să dai bir cu fugiţii din propria-ţi odaie, să-ţi iei lumea în cap… Şi poate că, fiind sătulă de atâta umilinţă, te vei refugia în locuri mai liniştite, vei înota în ape limpezi şi vei mânca în linişte, fără noduri în gât, chiar posmagii din poveste. Că tot din poveste se nasc învăţămintele şi-ţi oferă răspunsuri. Da. Poveştile copilăriei spuse de mama… Poveşti care se termină frumos, cu zâna salvată din captivitatea zmeului, cu ursitoarea iubirii, care soseşte în cele din urmă, ştergând ura şi discordia, lăsându-ţi libertatea de acţiune şi decizie…

Rânduieli şi potriviri

Ce crudă poate fi soarta uneori, aşteptând mereu ca să ţi se rânduiască lucrurile, să ţi se potrivească… Şi atunci a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit, aşteptând ani şi ani ca să se şi potrivească... Iar după îndelungi aşteptări te-ai trezit că omul de lângă tine devenise de nerecunoscut, un monstru spiritual din cei trei monştri: gelozia, posevitatea şi avariţia... Şi oricât de crudă şi dureroasă ar fi despărţirea de un astfel de om, trebuie s-o faci cât mai repede, spre a nu avea influenţă şi asupra copiilor... Că până la urmă trebuie să te desparţi de această nesfărşită suferinţă în care sunteţi implicaţi. Tu eşti privată de libertate, constrânsă şi abuzată zilnic, vebal... El este în plină suferinţă, ştiind că perde, dar nu renunţă la viciile lui; în continuare se arată şef peste viaţa ta care va urma, vrea să-ţi dirijeze conduita şi se lansează în preziceri despre traiectoria ta, fără să ţină seama că ai pus punct. Şi gândul lui e tot la aparenţe, la ce zice lumea, la succesiune pe bunuri, pe prieteni... Să fie atât de importante pentru el? Deci totul din invidie şi snobism... Priorităţile le-a inversat... Tu vrei să scapi de lanţurile puse în jur, vrei să evadezi din colivia în care ai stat, vrei să te exprimi, să ai prieteni, să te întâlneşti cu ei... El vrea să te ţină captivă şi în continuare, să-ţi cenzureze acţiunile, să-ţi limiteze prieteniile, să te ţină departe de ei, pentru că în fiecare prieten ştiut sau neştiut vede un posibil adversar, duşman de temut... şi este otrăvit de gânduri, face scenarii, vrea să ştie ce faci... Orice întâlnire este de fapt o urmărire şi nu poate să înţeleagă că ai nevoie de eliberarea lui. A uitat de limbajul bunei cuvinţi, al respectului pentru femeie, al jocului cinstit, dacă mai există… Limbajul folosit şi construit era pentru ceea ce vroia de fapt să aibă. A iubit trupul, nu sufletul... şi ce uşor şi-a dat arama pe faţă... Şi-a dorit un trup pe care să-l hrănească, să-i poruncească şi pe care să fie stăpânul absolut... De suflet a uitat; a uitat şi de lucrurile mărunte, simple, cele care colorează şi înfrumuseţează sufletul, de acel ingredient, fără de care nu există gustul deplin al iubirii… Că este o blestemată sete de a stăpâni, până la urmă, şi cât a trebuit să treacă ca să apară adevărata faţă...
Tu ai nevoie de aer, de libertate şi ţi le doreşti cu încrâncenare şi vei fugi de acest coşmar, vei sta la distanţă de soţul gelos, cel care te împinge mereu şi mereu, încet-încet, spre uşa de ieşire... Dar frica şi teroarea pun stăpânire pe tine, pe copii... Şi trebuie să fii fermă, să fii pregătită de orice, să te înţelegi şi să-ţi acorzi timp pentru suflet.
Că de mângâieri ai nevoie, de un alt soi de iubire decât cea pe care ai cunoscut-o înainte... Să trăieşti într-o lume care să-ţi aparţină şi timpul să se oprească numai pentru tine, să-i mulţumeşti că exişti, că există şi altceva, că ceea ce simţi în acest moment este adevărata dragoste, o altfel de pasiune, nesilită, neumbrită... Şi pentru prima oară te simţi puternică ca să înfrunţi orice şi pe oricine îţi stă în cale, ca să-ţi zădărnicească acest avânt spre fericire, si să te trezeşti vindecată, zâmbitoare, fericită…

Conflicte

Conflictul dintre ştiinţă şi religie, dintre vechi şi nou, dintre tradiţional şi modern, dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre bine şi rău, a existat şi există, măcinându-ne profund...
Cine are pâinea şi cuţitul în mână, poate să pună întrebări, iar cel ce răspunde îi face pe plac acestuia, fără să-l contrazică... Sunt oameni care se tem de spiritul critic sau de curiozităţi şi aleg aceeaşi cale de răspuns, prin alte întrebări, ca o dovadă a credinţei proprii, fără a cerceta...
Unul nu crede până nu cercetează, celălalt crede, fără să cerceteze. Până la urmă, conflictul dintre credinţă şi necredinţă dintre cei doi, invocând cauze raţionale, ipoteze proprii, lăsându-ne pe noi în încercarea de a evita conflictul între ştiinţă şi revelaţie, preferând soluţia elegantă, de tip agnostic, care să ne pună la adăpost, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Numai că acest compromis nu este totdeauna şi roditor, pentru că se vor găsi mulţi nemulţumiţi, care vor dori o mărturisire fierbinte sau rece, nu una călduţă... Până la urmă, îndemnul Bisericii Ortodoxe este altul – „Cercetati toate, pastrati ce este bun.”

Compromisuri

Dacă există un compromis între pasiune, iubire, tandreţe, de ce n-ar exista şi între ură, revoltă, mânie... Că este nevoie, poate că mai mult ca oricând, de cedări şi eliberări, de renunţări şi
tatonări... Din disperare se nasc acele stări critice, de pustiire a sufletului rănit, de durerea trupului vlăguit şi abandonat, de jalea şi suferinţa celui care nu se poate regăsi în singurătate...
Sunt căsătorii care par o greşeală de la începuturile ei, par o amăgire a ideii de a fi un cuplu fidel, în care se disting cele două corpuri ca fiind separate şi atât de diluate, încât nu pot fuziona şi reuşi şi cad mereu în capcana compromisului, se trezesc dezorientaţi şi nu pot hotărî pasul următor... Supravieţuiesc cu chinuri şi amăgiri, cu aşteptări şi recondiţionări, cu forţări şi implorări, se lasă în continuare amăgiţi de cuvinte şi gesturi, de atenţii materiale... Dar nimic nu se leagă, oricâte eforturi ar depune fiecare, ajung să se urască, să dea vina unul pe celălalt, să se ocolească, să nu-şi vorbească... Şi încăpăţânarea de a forţa pentru a păstra ceea ce nu se mai putea lega şi nici înnoda, că de prea multe ori s-a tot rupt şi s-a tot înnădit... Că au insistat în a se cunoaşte, că nimic nu a rămas neexplorat şi interesul a dispărut, emoţiile s-au atrofiat şi stau atârnaţi pe o pânză de păianjen, pe care au ţesut-o fiecare, cu multe găuri, ca să fie capcane, să-i ţină legaţi şi întemniţaţi... Dar această ţesătură nereuşită a avut aceeaşi soartă ingrată, de a se rupe şi abia atunci, cu picioarele pe pământ, ieşiţi din zdruncinătură, au evaluat raţional starea şi au hotărât separarea... Dar cu ce preţ...

Poveste

Există computere care creează poveşti... poate că nemuritoare... Şi poate că această poveste este un exemplu şi merită citită, că prin iscusinţă şi imaginaţie, programatorul a înserat două corpuri. "Un corp feminin de o splendidă perfecţiune, proaspăt îmbăiat, masat cu body cream şi parfumat cu Dune sau Contradiction. Şi, înlănţuindu-l, un corp de bărbat de vreo sută de kilograme, transpirat şi roşu de efort, dinspre care adie un inubliabil parfum de ceapă şi ţuică, amestecat cu savorile unui birou neaerisit. Bineînţeles că înţelegem, acum, ce-nseamnă „animalul cu două spinări”, chiar dacă animal este doar unul. Nu despre dragoste este vorba aici, cu atît mai puţin despre iubirea androgină, ci despre o căsnicie cu o anume vechime, căzută în banalitate şi rutină, sau despre un comerţ pur sexual. Dar asta nu are nicio importanţă. Un bărbat adevărat nu are mai multă îndreptăţire să oculteze legile ospitalităţii decît o femeie adevărată. Iar dacă o prostituată, în felul ei un fel de chintesenţă a feminităţii corporale, ştie acest lucru, de ce-ar trebui să-l uite cel ce-i solicită serviciile?" Liviu Antonesei - Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
Un corp încetează să mai existe, iar celălalt se zbate între căutări şi rătăciri, între disperare şi regret, între furie şi separare. Şi nimic nu se mai poate salva, fiecare corp se reorientează spre o altă intimitate folositoare sufletului şi corpului... "Iar cine de trupul său nu se îngrijeşte, acela nu are mai multă grijă nici de corpul altuia, nici de celelalte dimensiuni ale fiinţei comune. Un corp neglijat este semnul implacabil al unui suflet precar, al unui spirit plecat în vagabondaj, scufundat în derivă. Cu dispreţul, oroarea sau dezinteresul faţă de corpul propriu începe de fapt dezastrul. Pentru că, în dragoste, fiinţele se privesc, se ating, se miros, se ascultă, se gustă, se explorează, atenţi la cele mai infinitezimale detalii, cu simţurile în expansiune, cu funcţia fantasmatică dilatată pînă la delir, ca nişte lacome caracatiţe apucînd prada mării, ca marele Shiva cel cu membre multiple. Cine n-a trăit asta, acela n-a cunoscut mare lucru din trecerea sa pe pămînt. Şi nici de dincolo nu va înţelege mai mult." Liviu Antonesei - Despre dragoste. Anatomia unui sentiment
Şi de ce să nu ne imaginăm că ar fi vorba de Raiul pe pământ în aceste zile, că omul este dispus să sacrifice la începutul primăverii, o altfel de oferta, la trecerea de la ură şi dezgust, la iubire şi frumos, de la păcate şi rătăciri, la întâmpinarea reînvierii şi adevărului. Când suntem conştienţi de păcatele noastre, de căderile noastre, abia atunci, având ochii minţii curăţaţi, vom putea să ne ferim de cei ce încearcă să ne molipsească, să ne otrăvească, să ne supună, să ne seducă, să ne nimicească... Asemenea lui Iuda, care a premeditat îndelung, cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, în timp ce îşi calcula cu precizie secunda muşcăturii mortale, aşa şi aceste clone sunt periculoase prin manipulări şi trădări, prin mângâieri şi alungări, prin aşteptări şi tatonări, prin concubinaje şi devieri...

Schimbări

Te-ai schimbat de-a lungul timpului, presată tot de oameni, de cel ce te-a tratat necorespunzător, punând stăpânire cu forţa pe spaţiul propriu de mişcare, pe intimitate, pe legături, pe acţiuni, pe libertatea de exprimare... Şi forţând nota zi de zi, te-a trecut, pe nesimţite, în sfera catastrofelor, a derapărilor psihice... Trauma era evitată, şi era evitat şi un dezechilibru dintre voi, era evitat limbajul agresiv, dacă v-aţi fi lăsat spaţiul de mişcare... Era ca o îndepărtare necesară pentru o apropiere şi o legătură mai strânsă între voi.
A omis ce era foarte important, o treaptă pe care a sărit-o (tot din dorinţa de a fi cât mai repede stăpân absolut peste tine), de a exersa aceste stări de libertate, care să existe şi pe mai departe, cu acelaşi spaţiu de mişcare neîngrădit, fără condiţionări, ameninţări, limitări, crize de gelozie, scenarii inventate, cu înregimentări, cu aşteptări într-o posibilă schimbare, sau forţări într-o viitoare acceptare...
Că cei din jur au hotărât şi înclinat balanţa într-o parte sau alta, în funcţie de manifestările controlate sau mai puţin inspirate ale voastre. Ţi-au dat câştig de cauză ţie, cea mai slabă, fără apărare, terorizată zi de zi, întrebându-se de ce ai stat atât, de ce ai lăsat ca lucrurile să degenereze... Iar el, cel autoritar, este dispreţuit pentru că a ales o cale neortodoxă, într-o situaţie unde se impuneau tact şi înţelepciune. A pierdut pe limba lui, pentru încrâncenarea de a fi deasupra ta şi prin greşeala de a te supune... A crezut că nu vei rezista, că vei cădea pradă, fără să te revolţi, să ripostezi, trecându-i neobservate toate minciunile, toată demagogia bolnavă... Că tot ce a fost şi s-a vrut temeinic şi nesfărşit, s-a format din înădituri, din bucăţele adunate, dar puse aiurea, nerespectând firul drept şi firesc al acestui sentiment fragil, primejdios, sfâşietor, epuizant, riscant, care nu putea supravieţui, căci bucăţelele adunate nu puteau forma un tablou unitar şi care să-i dea valoare, profunzime, frumuseţe, durată... Era format din multe renunţări şi mai multe resemnări...
Şi până la urmă, vei dezlega misterul, vei dezgroapa ceea ce a fost ascuns, vei repara şi vei finaliza opera, folosind propriile unelte... Un altfel de joc, nu o continuare, ci un alt început.
Vei renunţa să îmbătrâneşti tot aşteptând... Să te ascunzi mereu în spatele unor măşti, ale unor false amabilităţi, a unui surogat, a unui spectacol pentru un singur spectator, devenind tot mai penibil pentru cei cu urechi bune... Vei renunţa la cel teamător de confruntare liberă, teamător în a scrie despre ce se întâmplă (temeri ce provin tot dintr-un joc al minţii, de a nu juca cu cărţile pe masă, cinstit, sau teama de a nu fi deconspirat). Iar ceea ce ai văzut şi ai trăit, dezamăgiri şi minciuni, falsuri şi promisiuni, ţi-au ajuns pentru încă multe vieţi... Paharul s-a umplut şi nu are rost să mai aştepţi să ţi se toarne aceeaşi băutură, fără nicio aromă... De această dată vei schimba paharul şi-ţi vei turna singură în el, puţin câte puţin, băutură sănătoasă, tonică şi plină de aroma renaşterii, a unui dulce şi mult aşteptatul început...